O soție

…a nu fi o umbră de trăire-

Casa- ars; soțu-i la gherlă. Ea trăiește un coșmar. A salvat bucătăria; A spoit totul cu var. De la lampă-un cablu plecă; Are-un frate ca vecin. Voie-i dă, un bec să ardă; Nu că-i rău, și nici hain. Frigider? Nici pomeneală! Teve-ul e scos din gând. Vine iarna, lemne n-are. ”Fă Tu Doamne gerul blând!” Ruga e în lacrimi spusă. Inima mai bate… rar. Diabetul o ”înmoaie”. Alte boli, la gâtu-i ”sar”. Casa geme-n lipsuri toată: Nu-i ulei, mălai, orez. Detergentu-i amintire; Viața e mai mult un ”crez”. Vaga umbră de trăire, Greu mai crede și în El. Deținut, soțul se zbate; Suferă, tot mult, și el. Puntea de cuvinte-i strâmtă; Vântul deznădejdii-o ”zbate”; Oscilează, cade, urcă, Un pustiu en față-n spate… Doar depresia-i deplină, În hulpave pofte reci; Suge bruma cea de viață, Și Lumina, din ochi seci. Orele trec, numărate, Mult prea des, și zi de zi, Răsucite-n întrebarea De ”A fi…”… de ”A nu fi…”…

Pt. M. soția lui N.G. (2015)