Pragul

Mă-ntrebam ca prostul, Cel proptit în gard, De ce mor în vorbe, Vii idei, ce ard.

Cu capul cam mare, M-am lovit de prag. Stele, înverzite, Mi-au zâmbit cu drag.

Dincolo, lumina, Se cam „subția”. Viața, ca pisica, Neagră îmi părea.

Umbre, ca de foame, Reci se îmbulzeau; Ca năluci sprințare Goluri împingeau.

„Parcă nu-i de tine!” Ceva îmi spunea. Iar cucuiul mare Iarăși mă durea.

Resemnat, în pragul Sorții, m-am oprit. Mi-a șoptit cu milă: Rămâi! S-a sfârșit!