Un cuc năuc

S-a-ntâmplat să stau, pe seară, Cu Tristețea la taifas. Cucul m-a văzut, șiretul, Și-mi cânta de bun-rămas. Eu puneam o întrebare Și-așteptam s-aud un „ba”. El îmi răspundea nebunul Cu un „cu” și-un „cu”, ca „da”. -Să rămân doar cu speranța? -„Cu”, striga el de acord. -Asta-i spus-o și-astă vară. Chiar tu crezi că sunt nărod? -„Cu” cine te-aduni, te-asemeni, Cu-vântă el înciudat. Cu-răță-ți veșmântul suflet, Cu-vios și vinovat. -Cu-rioasă ți-e purtarea, Cu obidă l-am punctat. Cu-cu-veaua-i supărată; Cu-ibul iar i l-ai stricat. -Eu la ea mă duc odată. Tu te vezi cu ei mereu. Vorba mea nu-i amăgire. Cu-mpătat sunt și la greu. Cu răbdare libertatea Eu mi-o apăr, alungat. Tu te bagi în lațuri singur, Obosit și resemnat. Cu cu-vinte goale-n fapte Sunt de-acord că și eu cânt. Dar ca Cerul și Pământul, Eu nu am nimic mai sfânt. Pe când tu, sau voi, sau ceilalți, Vă rugați la „Tot-mai mult”, Și din „Orișice-aiurea”, V-ați făcut pe veci un cult.

M-a cam enervat nebunul, Ce zbura spre nuc năuc. C-altfel cum putea să fie Un urât ca el, un Cuc?