Visul izvorului

Rupte din ceruri, stelele plâng. Palide fețe de nouri se sting. Seara, tăcută, își pierde menirea. Praful uitării-mbâcsește-amintirea. Sălcii plecate, de soartă, nu vânt, Scurmă în maluri, în scâncet de cânt. Valuri se zbat, încet, să se nască. Unda se frânge, ca firul de iască. Malul se surpă-n făgașele goale. Seceta lungă l-a ros dur la poale. Iarba răzleață-i mai mult amăgire. Totu-i tristețe; nimic fericire. Vita-și afundă copita-n noroi. Fraged, izvoru-i curmat brusc de oi. O floare trecută privește spre lac. O gâscă și-o rață o scurmă și tac. Noaptea se lasă și-izvorul plâpând, Tremură-n sine și pleacă cu-n gând: Are-o menire și-așteaptă noi zori, Căci ține în brațe semințe de flori.