Ghiocelul

Spre albul nepur al vieții, Din negrul pământ, Udat de lacrimile înghețate, Ale iernii, Se ridică, Ca o lance a dreptului la lumină, Ca un strigăt crud, al speranței, Ca un strop verde, al vieții, Ca un nimb, al iubirii, Ca o armonie, a frumuseții, Ca o coloană, a începutului, Întotdeauna, Nou în așteptare, Ingenuu în puritate, Frumos în esență, Trist în singurătate. Sfidând crusta crudă de zăpadă, Și pământul tăcerii, înghețat, În neputința facerii, Cu forța dorului Și căldura pasiunii, Se ridică semeț, Spre soarele încă orb și rece. În simplitatea-i de pur adevăr, Doar alb și… verde, Licărește, fragilă, speranța, Și regretul, de a nu putea mai mult. Apoi, trist, Copleșit parcă de viața de afară, Mult dorită, iubită, Dar rece și agresivă, Pustiită de frumos și culoare, Anostă în gri-negrul ei, Își pleacă cu gingășie fruntea, Într-un plânset al singurătății, Acompaniat de dangătul tainic, Al propiului eu, Ca un alt simbol al vieții Și al morții, Al celui ce se naște frumos, Ca să moară frumos. Așa a trecut, Dar a rămas, El,…Ghiocelul. *