-Iepurele-

Zilele zac zgribulite, pe altarul toamnei seci. Puștile din cui sunt smulse, cu mânie, de mâini reci. Câmpul se trezește pașnic, de la lac până în zare, rătăcitele tufișuri, ocolite sunt de care. Zorii vineții se-arată, printre nori pudrați de soare. Azi, doar viața-i tulburată… de un iepure ce moare. Tunetul se prăbușește, din senin, dar nu de sus. Fierul negru iar zvâcnește… Altă viață a apus. Un micuț se opintește, înc-un salt ca să mai facă… Nu-nțelege ce-a greșit? El a vrut la toți să placă. Cu picioru-adânc lovit, de alicea lucitoare, speră că-i un vis urât… Speră doar. până când moare. Fulgerul străluce scurt, groază aducând pe vale… Din cătare în cătare, cad micuți cu blana moale. Trei copii din sat adună, de plăcere, sau nevoi, iepurii striviți de ură; în perechi, doi cîte doi. Unul pleacă; îi e milă; altul mai vioi apare. Pare fericit…sau poate, numai mie mi se pare. Vânătorii nu iau seama, la cei mici …și la cei goi. Violența lor răsună și lovește-n ei …și noi. Noaptea rece se coboară, în vârtej de neguri dese și în taină ocrotește tot ce-i viu; fără să-i pese,Numai câmpul mai jelește, în prea multe bălți de sânge, mulți „ceva” … ce-au fost să fie… și-un puiuț, ce laba-și linge. Nu i-a blestemat sărmanul, tremurând lângă un pom, dar în ochii, i se citaște, clar reproșul… că ești… om. *