Tristețe-n Singurătate

„Depărtarea poate întări cugetul, dar înmoaie sufletul” Sunt singur și sunt trist și camera e tristă. E tristă floarea-n geam și luna-n cer e tristă. Sunt singur și sunt trist: Ca frunza rătăcită pe un sfârșit de ram, Ca floarea ce și pierde petalele la geam, Ca luna ce își plânge singurătatea-n cer, Ca norii ce se-nalță, se scutură și pier, Ca vântul ce nu poate, în loc iubit să stea, Ca ciuta speriată, ce tremură când bea, Ca iarba ce se stinge, sub pasul iernii greu, Ca ochii-nchiși, cu lacrimi strivite mai mereu, Ca strada ce se pierde în alte străzi strivite, Ca dangătul de clopot în zile reci, cernite… * Cernite ierni de suflete pustii În prag de primăveri nestinse, Ar vrea trăirea zorilor de zi, S-o țină-n lanțurile-ntinse. Cu nopțile ca un calvar, Al neputinței neștiute, Fac casă bună și întind, Reci giuliuri aspre, nevăzute. Iubirea nu o vor nici ca simptom, Nici dragostea de semeni, ca dorință. Doar plânsetul, strivit în ochii stinși, Monedă e; de schimb, nu de căință. Cernite ierni, de vise ne-nplinite, În vieți turnate în borcane sparte, Strivesc cu ne-putință și ne-vrere, Cancori de prunci, crescuți în șoapte. Cernite ierni de vieți de înbuibare, În freamăt surd, de pofte reci, avide, Zdrobesc a firii răstignită lege, Și drepturi dau, dar nu la toți, în blide. Cernite ierni, de iluzorii fapte, Cu referiri la ce a fost și ce va face poate, Orbesc cu nesimțite vorbe seci, Credințe-n zei; regrete-n noapte. Cernite ierni, de vreau și tot mai vreau, În conștiințe ce n-au fost vre-odată, Aruncă cu venin pe cei născuți, Ce-au vrut, dar n-au avut un …tată. *