Cârâit de ”bine”

-domn al râmelor-

Dinspre Crâng, zarva răsună, Ca un cârâit de ”bine”; Se repetă, des slogane: ”Mie!… mi-e”… și pe mine!” Una ”mie”-i de ”grăunțe”, Căci, ”degeaba”-i pauper; Altul ”mi-e”, pare de poftă, Nu de rău, cum eu mai sper. Despre ”mine” nu știam, Atunci, că-i de ”rigă”; Mă strecor tiptil-tiptil, Să văd cine-l strigă.

Cocoțat pe-o uscătură, Cu-o coroană de mușchi fin, Unul, cu casa-n spinare, Rege se dorea, puțin. Promitea-un festin, la ”to/n/ții” De prin jur, ce nu-l ”pre-prea”, ”Câr cotind”, fermi, în credința, Că le face viața grea. -Vrei cam mult; ai casa goală… -Funcții, numai ne promiți… -Vrei să fii ales pe viață… -Te-nhăitezi cu viermi ”căniți”… … După… -n-fine, tratative, Cam ca țațe guralive, Au decis… ca altădată, Cu profundă judecată, O ”băută”, că-i ca ”plată” Mai pe lături, într-o rână, În conflict, iar, cu o Râmă, Un mic ”iute-ale/r/gător”, Și, în multe, ”răbdător”, S-a ascuns în dormitor. Cu speranța re-crescută, În confuzia tăcută, L-au încoronat, pe grabă, Căci, oricum, nu aveau treabă, Domn suprem, la lumea ”oarbă”. Și așa ar fi rămas, Dacă-o Vacă, din imaș, Nu ar fi intrat în crâng, Unde râmele-astăzi plâng, Când cochilii, sparte, strâng.

De morală, ce să spun, Dacă și un melc ne bun, Chiar ajunge șef de târlă, Chiar de-i javră și cotârlă, Îmi fac griji și de șopârlă.

Am greșit? Vreți, de umani, S-aduc vorba? Și de bani? Mai contează cine-i ”sus”, Și că e cu mintea ”dus”, De-i, de voi, acolo, ”pus”?…