Joaca ”De-a cuvântul”

-iubirea-

Uimit de-a ”Jocului” turnură, Cu ochii, de-ndoială, ”îmbâcsiți”, Încerc să văd, de ce, umanii, ”Privesc”, Vecia, ”obosiți”.

Nu rugile le fac tristețea amară, Să iasă-n evidență și mai rău, Ci gândurile ”bălmăjite”, care ”Încarcă”-n suflete, mult, ”hău”. Iubirea nu e joaca ”De-a cuvântul”, Și nici o ”zvârcoleală” de moment, Ci o ”trăire” neîntruchipată, Cu simplul dor de-”a fi”, ca argument. De e de sfânt, de e de mamă scumpă, De e de prunc, de soață, sau de-orice, Ea nu e subiect de ”jăcmăneală”, Și nici de resemnarea: ”Dar de ce?…” Născută-n freamătul simțirii calde, Ca sentiment, ades, nedefinit, Ea ține, ca speranță, provocarea ”Umanului”, de-a fi ”redefinit”. Nu cere mult, doar pură simplitate, Fără-ndoieli, și sinceră în tot, Căci lasă-n urmă-nchipuirea vagă, Că, dacă vrei, chiar poți avea, chiar tot. Jignită cu cuvinte-ntortochiate, În fraze de lugubre desfătări, Ea se retrage-n umbra îndoielii, Atinsă de profunde ”delăsări”.

Prin suflete, Vecia mult dorită, Ce, oameni buni, așteaptă încă-n ea, Încearcă, cu-a credinței răsuflare, Sens pur, ”umanității”, să îi dea.