La pas, printre ”prieteni”

… în salcâmi paloarea crește; Florile- s pe drum de-”apus”; Las privirea să se-”ngroape”, Într-un verde pur, ca ”dus”. Sălciile, cam pletoase, Și cu cârlionți micuți, Par, și sunt chiar arătoase, Chiar de au, ani mulți, trecuți. Trestia suplă sfidează Apa-n margine de mal; Când o bate vântul plânge, Dar se ”zbenguie” c-un val. Lângă ea, fire de Bambus, Răsădite doar de-un an, Se înalță, chiar bățoase, Și se ”dau” mărețe-n van. Merișorul, ce-nflorește, Chiar cu Ghioceii-odată, Strălucește-n zorii zilei, Ca foc viu, și fără pată. Vistieria maiestoasă, Floarea verilor, în mov, S-a întins în lung de casă, Cu-n parfum demn de alcov. Liliecii, pruncii-și lasă, Lângă ei, cum mulți n-o fac; Chiar de nu sunt încă-n floare, Îi răsfăț, le spun că-mi plac. Cu mult drag, privesc cu stimă, Un Mesteacăn, chiar de-i pom; El, pe stânci, poate să crească Singuratic, ca și-un Om. (Ne mai leagă și simbolul Vârstei ”albe”, ca și mine, Și-amintirea vremii-n care, Hoinăream pe văi alpine.) Laud sincer apoi Mărul, Ce-mi oferă-un fruct zemos, Iar în Mantia-i albă-roză, E splendid, nu doar frumos. Părul, cu aroma-i dulce, Mi se plânge că-i tot mic; Îi explic că e ”de rasă”, Asta însemnând ”pitic”. Prunul se înalță-n voie, Mândru c-are rod bogat; Îi spun două vorbe tandru; Freamătă-n alcool ”drogat”. Piersicul suspină-n frunza Mult rărită de destin; Vara se ”ia-n piept” cu gâze, Ce găsesc în el festin. În Cireș, crengi îndoite, Amintesc că-a fost și plin; Zilele, în rod trăite, Pentru el, au fost și chin. Mic, Gutuiul își înalță, Verzi lăstari, pe gânduri dus; Celorlalți le poartă pică, Că-l privesc, normal, ”de sus”. Vișinii lăieți, cu plete, Și ”gătiți”, cu ”flori-cirezi”, Sunt cam triști, că le-a spus Vremea: ”Vine gerul, iar le pierzi!” Un Alun, ce ”învoiala”, Cu un brad, a respectat, Se înalță împreună, Fermi, și drepți, și cumpătați. Zmeura, turtită-n toamnă, De mici pași nerăbdători, Chiar mă roagă, de se poate, Să fim pașnici, iertători. Doi Agriși, chiar cu aricii Îi întrec în țepii deși; Își exprimă clar voința, De-a rămâne neculeși. Duzii, c-umbreluțe-n cârcă, Crengile își răsucesc; Cu-agude mov, spre vară, Pofticioșii răsplătesc. Mai de-o parte, mândru, Nucul, Încă pare indispus; Doar cu beldia cea lungă, I-am ajuns la nas, pe sus. (Mă retrag fără cuvinte; Ce să zic, l-am cam ”bătut”; Ne vom împăca în vară, Că-i car apă, de ”băut”). Vreau nu vreau, inima-mi cere, Să admir Migdalul iar; Dintre bunii mei ”prieteni”, Primul, flori, mi-oferă-n dar. Teiul ce va fi ”de aur”, Nu acum, mai înspre Mai, Îmi urează sănătate, Și răbdare, pân-la ceai. Lângă el, tânjind la Soare, Crește Socul după plac; ”Fluieram” cu el odată, Dar, acum, socată-l fac. Am lăsat la urmă Brazii, Căci sunt ”adorații” mei; Iarna, ei, ”lumina verde”, Mi-o trimit, ca ”Dumnezei”. Iar acum, ozonul, candizi, Mi-l oferă gratuit, Ca să nu spun și de umbră, Căci ”mă dau” mai obosit…