O Idee

-îndoiala-

Rătăcind printre cuvinte, Căutând ceva mai ”dens”, M-am tot chinuit, Ideii, Să îi ”dau” ceva, cu ”sens”.

Nu știu cum, dar cârcotașă, Se-”nvârtea” și-o ”întorcea”, Acuzând umana stirpe, Pentru ce, sau nu, făcea.

I-am dat voie să se-exprime, Nelipsind-o de-al ei drept, Chiar de urmărea, ”ne-toata”, Să mă ”tragă”, iute-n piept.

Nu-i plăceau oameni-n ”scaun”, ”Bălăciți”, deci ”murdăriți”, Și trata cu ”sictireală”, Trepădușii ”călăriți”.

I-acuza de ”ciolăneală” Și de -n roz, ”vopsite” ciori, Îmbuibând cu ”minciunele”, Flămânzii-mbuibați cu-orori.

”Guralivă”, multe-alte, Le ”băga”, pe gât, de zor, Căci aveau și gura mare, Și lătrau, ”mușcând”, din for.

Neconvinsă că nu-i bine, Cuie-n talpă să îmi bată, Se lua și de ”put-ernici”, Cum că-și fac, plăcerea, ”lată”.

Fără jenă, ”ne-simțita”, Ne-ascultătoare, zău, Acuza, cu-mde-mânare, Orice șef, ”ne-bun”, deci rău.

Supărat, căci doar văd bine, Câte-n țară-s fără rost, N-am ”tratat-o” cu blândețe, Ci cât am putut de ”prost”.

M-a lăsat năroada-n pace… Îndoiala s-a iscat: Dacă chiar are dreptate Și umanul s-a ”stricat”?…