Lumea vine, lumea trece

-umbre de uitare-

Gândurile-și schimbă fața, Din tăcere în cuvinte. Scârțâie în nouri Poarta, Ca o ținere de minte. Sunetele-s numai vorbe, Prinse-n umbre de uitare. Un ”adânc”, Cerul îl soarbe, Pentru veșnica-nchinare. Din idei, jalea se scurge, Peste neputința zilei. Ploai-n lacrimi parcă plânge, Peste ”adăpostul milei”. Ce-i în el? Un ”oarecare”, ”Liber” de-a trăirii gheară, Ca un simplu ”fiecare”, Din oraș, sau de la țară. N-avea multe, i-au lipsit, Cum se spune, ”mai de toate”, Dar, pe cel ce i-a greșit, L-a iertat, ca om ce poate. Mulțumit a fost cu Voia Domnului în a lui fapte; S-a-mpăcat și cu Nevoia, Ce l-a cocârjat de spate. A ”plecat” în ”luna rece”; Alt Crăciun n-a ”apucat”. Lumea vine, lumea trece; Cu alți morți, s-a împăcat. *