O simplă ”umamă”

-azilul-

Ochii-albaștrii se ”pierdeau” Sub fruntea senină; Flacăra, din ei, venea Din inima ”plină”. Nu o cunoșteam, era, Undeva-ntr-o curte, Cam ”închisă”, ce e drept, Cu grilaje multe. Oameni veneau, treceau, Fără încetare. Ea-i privea… și îi vedea… Și simțea c-o doare. ”Nu am cum să îi ajut…” Era milă?… Scuză? Urma unui dinte mic, Se vedea pe buză. … -Mamă, ce s-a întâmplat? -Puișor, nimica… Mai murise unul ieri; Și el… și pisica… (Și animalele mor, nu-i așa?…)