Adierea trecutului

-istorie mutilată-

A trecut o adiere De trecut, mort în tăcere, Pornită din timp uitat, De cuvinte mutilat. N-a contat ce-a fost odat`, Cine-a luat, și cine-a dat; Interesu,l pur-meschin, Preschimba mierea-n venin. Din istorie-au făcut, Ce au vrut, cât au putut, Și-au întors sensuri pe dos, Când era de ros un os. Din popor au rupt cu dinții Și le-a luat până și sfinții, Tot negând morminte pline, cU urlete de jivine. Pe străbuni i-au tot ”cărat”, Și-au arat, pe loc ”curat”, Ca să poată construi, Viitorul… vizavi.

Huni, avari, gepizi și goți, Migratori slăviți ca hoți, S-au scurs ca ploaia pe stânci, Și-au pierit în văi adânci. Munții-au strâns la pieptul lor, Neamul sfânt, unit de dor, Și-n altar crestat în nori, L-a primit de sărbători. La-nceput, iubea un zeu, Mai apoi, pe Dumnezeu, Da-n finalul trist, de azi, Slăvesc, locul, numai brazi. Doar tămâia-n ”duioșire”, Sugereaz-o pomenire, Și-n ruine, ape plâng, Când, vechi schituri, turle-și frâng.

Cresc copiii ne-”nvățați”; N-au străbuni… ”Mâine”, nici tați. Nu există vinovați; Cei ce sunt, iute-s ”uitați”.