Noaptea mea

M-am” trezit” cu Noaptea-n cap, Peste mine-n casă. Chiar că o uitasem, Tot “ciocnind” la masă. O lumină oarbă, ca de lumânare, Îi lucea în suflet; ea plângea, se pare. Negura tristeții m-a cuprins pe dată. O simțeam în mine dulce, ca o fată. Eu în ea, sau invers, am rămas pierduți Ore lungi de taină; ne simțeam avuți…

Ea-mi dădea noi sfaturi, rece și frumoasă: -Cum să-ndur Lumina, caldă, dureroasă, Ce-mi arată lumea, slută și hidoasă… -Cum să sting iar focul, de iubiri aprinse, Ce se-ascund în taină, printre cruci prea-plânse… -Cum să strig când vocea, în tăceri se-nneacă… -Cum să sper că viața, nu-i o baltă seacă…

A plecat, cu stele răsfirate-n prag. M-a privit cu milă; parcă și cu drag.