Umbră scurtă

Dimineața, pe răcoare, Umbrele sunt lungi de tot. Chiar și-a osului e mare; Rex se linge, trist, pe bot. Mă privește-a întrebare, Ridicându-se-n șezut, Chiar convins că, prost cu capul, O să-ncerc să îl ajut. -Undeva tot nu se ”leagă”. Umbra e de obiect. De ce-i lungă, când nu-i scurtă? Cert, ceva nu e corect. N-am gândit, oleacă-n fugă, Să m-apuc să-l ”deșteptez” Și, ca om cu mintea-ngustă, Chiar puțin să îl tratez: -Umbra e ca ”pofta” Din, sau de sub burtă. De-i lungă și-o saturi, Devine mai scurtă. Am tăcut apoi pe dată, Ferm convins că-i dau prea mult. De ne înțelege firea, S-a cam dus cu omul-cult. Ca urmare, cam în silă, I-am răspuns succint și clar, Ca tot omul ce învață, Că plăcerea nu-i un dar. -De ai burta plină, Sănătate ioc. De ți se ”scurtează”, Ieși rapid din joc. Mi-a zâmbit câinește, Semn c-a priceput: -Ce păcat de tine… Asta m-a durut.