Cugetătorul

Pe o vreme rea, ”câinoasă”, Cum e viața de la noi, Un cățel, pleoștit de ploaie, Cugeta, cu ochii goi. Nu știa ce să mai facă Pentru-o foame de temut, Ce-i cerea, prin burta seacă, Un oscior, mic, de mamut. O trata de-o zi, chiar două, Cu sictir neisprăvit, Dar ea-l înghiontea, haină, Cu nimicul otrăvit. Încercase, prost ca oaia, Și să pască zarzavat, Dar a regretat amarnic, Neconvins că-i vinovat. Mintea îl ducea agale, Ca pe orișice falit, Spre concluzia firească: ”Foamea trece prin halit”. -Știu ce vreau; ăsta e țelul… Mai rămâne să și pot. Conștientizarea-i calea… Da, dar cum s-o trec prin bot? Nici să fur nu mai știu bine… Fără practică, uiți mult. De-aș fi om? E o idee… Nu-mi mai fac, din cinste, cult…