Ipocritul

Cerul a-nceput să plângă, Iar, Pământul istovit. Nu mai știe ce să creadă; Până ieri, l-a tot iubit. Astăzi îns-un ”Fiteșcine”, ”Ridicat” prin lungi erori, Și-a ”intrat în mână”-n vorbe, De te trec, pe drept, fiori. Neagă tot ”neauzitul” Și la ”neștiut” se-nchină, Bând, la parastasul sorții, Din cădelnița divină. Rupe, de idei, simțirea, Și, cu-o o perfidie rară, Pune poftele pe rană, Și-apoi, viciul îl presară. Îmbibat de ignoranță Și de propriul gust acrit, Vinde, ne-mpliniri și vise, Demn de-un nume: Ipocrit.