Singură

Timpul rău și-a spus cuvântul. Frunza tremură în vânt. Vrea, cumva, să-și ia adio. Sus, încet, mai plânge-un sfânt. Singură-a rămas pe creanga Ridicată înspre Cer. E o rugă simplă, mută, A celor ce-ntr-una pier. Nu se simte vinovată. N-a greșit și n-a mințit. I-a privit pe toți cu milă. Nu s-a plâns când s-a boțit. Nu-nțelege că trăirea E-un decor schimbat mereu. N-are minte, doar simțire; O va chinui din greu. Rău îi pare că nu poate Rămas bun să-și ia acum. N-are cine s-o audă; Singură-i… final de drum.