A șaptea șansă

-depresii-

Doamne-n mila-Ți nesfârșită, Căci, de iertat, prea mulți ai, Uită-Te, pentru o clipă, Într-un suflet fără grai! Azi, nu vreau să ștergi durerea; Asta nu pot să Ți-o cer. Lasă-mi suferința vie, Doar atât, cât să nu pier! Nu e vina mea, că mintea, În fobia de ”închis”, Mă îndeamnă către poarta Ce, spre ”noapte”, a deschis. E oferta împăcării, Și-a sfârșitului de chin, E momentul când, chiar viața, Face ”cinste”, cu venin. Panica ne-ndurătoare, Vrea neantul pur în dar; Inima o ia la goană, Duri pereți, la cap, îmi sar. Fiare reci, de om întinse, Cer obolul să îl dau; Țipă crunt, încrâncenate, Că, pe gânduri, prea mult stau. Gestul e oprit de-o rază, Ca un semn că o să vii, Să-mi alini, poate, iubirea De soție și copii. Una, două… patru… șase… Șansele, să ”scap”, s-au dus. A rămas, se pare-a șaptea; Pare-un număr de ”apus”. În depresia finală, Ce urmează, nu știu când, Lasă-mă să am, o Doamne, La cei dragi, ultimul gând!