Narcisa

În grădină râde-o floare, Ca un prunc mic, gâdilat. Se înalță mândră-n soare, Îngeraș, în alb pictat. O coroană aurită Și-un pistil îmbujorat, Întregesc în ea fecioara, Cea cu sufletul curat. Șoapta ei e în parfumul Ce, suav, o însoțește. Lângă ea, o altă soră, Geamănă, o ocrotește. Altele, zoresc, tăcute, Să se-nalțe-n ”rangul” lor, La o maturitate care, Umple sufletul de dor. Nu o rup, o-alint cu mâna, Provocând-o, cam fățiș, Să-mi ”strecoare”, fină, -n palmă, Un sărut, mai pe furiș.