Cuib de cuci

Pe urma de Timp aleargă o viață, Cu trupul uscat și tasă la față. În ani, depărtarea, în acte se-nscrie, Decenii percepe, trăirea cea vie. Privesc peste zidul cu spini reci re fier, Ce zgârâie Cerul și norii ce pier. O lacrimă cade, târziu, obosită. O viață de om, in nou, e strivită. Prohodul nu-i rugă de preot, ci vântul Ce-amarnic răsună, a jale, în cântul Ce-n ritmuri punctate de clinchet de zale, Cătușele minții le-nchide la Cale. Durerea e surdă, închisă-n pereți. Păzită e șoapta de aprigi ereți. Un vaiet răsună-n rugina de vis, Tăcerea-i răspunde, în sensul de bis. Ecoul se-nvârte pe reci coridoare. E omul de vină? E dreptul ce moare? Tristețea se-așterne ca giulgiu de pace. În van conștiința se zbate… și zace. Rămâne în urmă un iz de pustiu, De groapă comună ce-nghite mort-viu. Năluca-nvierii celula străbate. Mici trupuri uscate, se-agită în noapte. Revolta se zbate, din minte să iasă. Un scâncet se-aude: ”Și eu vreau acasă!”… În ochiu-nroșit de viața de sânge, Se-aprinde o flamă, ce arde, când plânge. Privirea se-anină de gratii în cruci. Închis este Cerul în Cuibul de cuci.

George Rogoz 22.05.2016