O Speranță

O Speranță-mbătrânită, Cu ochi mari, ca de copil, Rătăcea pe drumul sorții, Ce se-ntortochea senil. Tot spera, și ea, să vadă, Prin tunelul vieții lung, Luminița de la capăt, Unde morții stau și plâng. Licărul de lumânare, Cel puțin în mintea ei, O făcea să vadă omul, Prometeu gonit de zei.

În deplinul întuneric, Când cerșești pentru lumini, Ești ca orbul, ce cultivă Flori splendide în grădini. Ca și el, nu vezi culoarea Faptelor de zi cu zi, Dar le simți, în gând, savoarea Și dorești, mai mult a fi. Ca-n pustiul fără apă, Rătăcești după un strop, Amitindu-ți cum pocnește, La șampanie, un dop. O Speranță, obosită, S-a oprit, cred, negreșit, În tunelul lung de viață, Ce, recent, s-a prăbușit.