Puiul de mesteacăn

-Neștiuta vină-

Pe o stâncă-nlănțuită, Pentru-o neștiută vină, O plăpândă”viață-verde” Se zbătea, ieșind din tină. Frunze-n freamăt de fecioare, Vii, în rochii de mirese, Aminteau cu-ncrâncenare, Că vor ”zboruri” și nu ”lese”. Trunchiul, îndrăznind spre ceruri, Cu speranță și mândrie, Sugera, că niciodată, Glia-n loc nu o să-l ție. În veșmânt de viață-moarte, Albu-n negru se piedea, Și, în chinurile zilei, Scoarța, în fâșii. cădea. -Să nu plângi azi pentru mine! Poate mâine. Vom vedea! Rădăcinile-mi țin bine… Cel puțin, așa credea.

Vântul urgisit, de vară, După două luni de jar, Și-a ieșit din fire-n noapte, Și-uragan aduce iar. L-am găsit, de dimineață, Sfârtecat, cu-n vârf căzut. Multe crengi plângeau în tină… Am gemut când l-am văzut. Eram „trecător” prin viață, Ca mai toți cei fără rost. L-am „pansat” la răni, cu brișca… Doar un pic mai bine-a fost. Nu s-a plâns. Nici n-a zâmbit, Când i-am scos vre-o două cioate. -Te vei face iar frumos!… Frunz-au murmurat crispate:

-Eu durerea ta o simt. Nu știu cum, căci nu se poate. Tu pe-a mea o înțelegi… Singur sunt, ca tine, frate. Nu îți cer să-nveți nimica. Cât nu mor, e bine. Cu răbdare-i reușii, Să mai speri ca mine. Poate nu voi fi la fel. Poate chiar mai falnic. Să nu plângi ce ai pierdut. Ceru-i mult mai darnic.

L-am lăsat, pui zdrențuit, Pe o stâncă moartă. Nu l-am revăzut de-atunci. Cred, ca el, în soartă.