Iar toamnă

Frunzele își pierd menire, înrobite de destin. Soarele se-ascunde-n umbra cerului, de neguri plin. Valuri-valuri necurmate, de-ndoieli purtate-n vânt, Cu un freamăt viu de moarte, se strecoară pe Pământ. Timpul își anină Clipa, de un vis și de un dor, Nestator ca și simțirea, pleacă iar stingher în zbor. Crud neliniștea cuprinde, flori plăpânde-n prag de zori. Giulgiul cenușiu se-ntinde, peste oameni și culori. Răsfățată-n colțul casei, în splendoarea ei de jar, O mușcată, rușinată, se-nroșește tot mai rar. Greu, în vaiet stins de soartă, ca o pânză de uitări, Se abate vijelia stropilor pierduți de nori. Mult doriți în miez de vară, adulați ca niște zei, Se pogoară reci acuma, mici și răi ca niște zmei. Trist, un câine pripășit, de niciunde-n piață, Se întreabă, brusc trezit: Asta-i oare Viață?