Lapoviță

Vântul s-a pornit de-aseară; Urlă, ca la surzi, la noi Și, în trombe, când se-abate, Gem copaci-nalți și goi. Ploaia mult n-a zăbovit; L-a ajuns din urmă, Și-mpreună au pornit, Tropote de turmă. Frigul, ce se odihnea Mai pe sus, la munte, S-a decis, în zori de zi, Să le stea în frunte. Ropote de „pic și poc” Tabla ruginită, Au izbit-o nemilos, Cu ură smintită. Picături nevinovate, Vii plecate dintr-un nor, S-au răcit, ca și iubirea-n Gheața unui antic dor. Fulgi de nea, fragili ca floarea De cireș, ce cade-n mai, Fac, ca zloata de afară , Să nu strige numai: „vai!”. Prea micuți să fie-n seamă, Luați, de cei mai mari și tari, Se strecoară-n neființă Și se pierd, stingheri și rari. Lapovița înfioară Și îmbibă-n giulgiu ud Oameni, case și mioare, Strânse-n pripă sub un dud. Ca tristețea întrupată, Într-o margine de sat, Un copil blesteamă școala, Șchiopătând… spre ce i-e dat.