Rugile

Rugile se-nverșunează, să mai ceară, iar, puțin. Când ”nimicul” nu ajunge, viața e curat „venin”. În genunchi, sau în picioare, fiecare după gând, Susurau vorbe alese, pentru Ea și Fiul blând. Chipul lor, pentru o clipă, vii icoane întrupau. Nu conta, ce-aveau acasă; nu conta, de când răbdau. Ochii tulburi, în penumbră, mări de deznădejdi păreau, Da-n adânc, o licărire, de speranță regaseau. Buzele, în șoapte surde, când cereau, când implorau. Tremurând, cu vină parcă, să promită nu-ndrăzneau: Că vor face numai bine… Că vor fi miloși cu ei… Că vor renunța la ură… Că nu vor alți Dumnezei… Că ”mai-una”, că ”mai-alta”… Că va fi cum va vrea El… Că regretă rău-făcutul… Că vor fi cu El, la fel… I-auzeam fără cuvinte, sau credeam că îi aud. Jos, la strană, o bătrână, mai credea că El nu-i surd.