Lopata, sapa și toporul

Timpul, cam nevolnic, Cu un lung pomelnic, Scutură iar plopii Pe marginea gropii. Tihna-ntărâtată, Îndură turbată, Pacostea de lume Și-ale mele glume. Scăldată de Soare, Nepătrunsa zare, Îmbie la scâncet, Zgândărind un bocet. Ciufută, răcoarea, Se joacă cu boarea, Și se-ascunde-n umbră, Lângă viața sumbră.

Cu tăgadă, fapta, Luptă cu lopataa, Pătimind într-una, Cu sapa, nebuna, Ce scurmă, nu sapă, Dup-un bob de apă, Și râcâie glia, Ca să-și ia felia De pâine uscată, Cu lacrimi sărată, Ca și-a ei surată, Sprijinită-n poartă, Lâng-un stâlp cam ros, Tăvălit pe jos, Ca o doamnă care, Suferă-n mișcare, Sau un domn sus-pus, Cu mintea cam dus, După-o, cine știe, Provocare vie, Sau cu ea de loc, Că doar n-o fi foc, De proști să scăpăm, La guvern să-i dăm, Și să stăm acasă, Cu jalea pe masă, Singuri singurei, Fără griji, că ei, N-or avea ce ”suge”, Sau pe cine ”unge”, C-or muri de treabă, Prea-cinstiți, în grabă, Doar cu noi în gând, Și dureri în fund,

Deci, cum vă spuneam, Tocmai când coteam, Lopata voinică, Plin-un pic de frică, Că i se-ndoia, Nu se fâlfâia, Gura fără dinți, Pomenind de sfinți, S-a trezit scurând, Fără tainic gând, O groapă ne bună Că-i sat, nu comună, Cam cum se cuvine Pentru cei pe vine, Cu genunchii roși, Mestecând gogoși, Zise minciunele, Cu rahat în ele, Bune pentru toți, Exceptând mari hoți, Care le ”coceau”, Și-apoi le ”lege-au”, Pentru cei ce-o sapă, Cărau pân-la groapă, Ce-și uitau străbuni, Bieți țărani, nebuni, Ce spărgeau ulciorul Și luau toporul, Căci nu aveau drujbă, Să-i lege de slujbă, Și spuneau ce vor, Țipând și în cor, Necerșind Dreptate Și nici Libertate.