În Clepsidra Timpului

-și ideile mor, nu-i așa?-

Într-un glob de neputință, Universul l-am închis; A rămas în noi ideea, Unui necuprins extins. Limitați până și-n gânduri De negația în El, Ne-nvârtim în jurul cozii, Împroșcând, ce-i viu, cu zel. Nu-nțelegem începutul Și luăm viața ca ”dat”, Concepând și infinitul Doar în lung, și nu și-n lat. Sensu-i clar, în pălatitudini, Și ideile mai mor. Visele mai dau o șansă, Dar, ochii închiși, îi vor. Am putea vedea abisul Ca pe un părinte drag, Și-a iubi nemărginitul, Ce ne ține doar în prag. Dar iluzia-i stăpână, Prin materie, pe noi, Și-am rămas legați de tină, Prunci flămânzi, în multe goi. ”Ura!” strigă câte unul, Când se saltă în șezut. Îl asfixiază gloata, Ca pe-un geniu nevăzut. În târâșuri programate, Aranjate, respectate, Miliarde de mici puncte, Sar ca licuricii-n noapte. Rar sclipește-o conștiință, Atacată de cei mulți, Ce-n ”aprecieri” oculte, Se declară umani culți. În final, în vraiștea-nchisă În Clepsidra Omului, Pentru viața-n haos strânsă, Bate Clipa Timpului.