Acceptul

-ca ”țărani”-

Despărțit de lume, De zidul ”cuvânt”, Să-l lovesc, cu glume, Mi-am luat, scurt, avânt. Rezultatul însă? Zero mic, barat. Nu este o farsă, Ci-adevăr curat. M-am gândit mai bine: ”Cum să râd de toți?” Zâmbetul nu ”ține”, Când, prea mulți, sun ”oți”. Hoți ar fi mai bine? ”Lupușori” la miei? Sună-a armonie, Între ”ei” și ”ei”. Râsul, bată-l vina, N-arăta normal. Cei cu burți prea pline, S-au hlizit, formal. Printre dinți, iubirea, Și-au manifestat, Cam scrâșnind ”vorbirea”, Sinceri, repetat. Dar mi-au făcut bine, Fiindcă ei și-au dat ”Acceptul”, pe față: Că-s ”țărani”… nu-n sat.