Ambianța

-glasul vieții-

Strâns în chingile durerii, În uitarea neștiută, Sufletul, pradă tăcerii, Vede ziua nenăscută. Inima, cam zdrențuită De simțiri oarbe-n trăire, Bate, bate-ncărunțită, Toaca pentru-a ei menire. Vocile se mișcă-n silă, Îmboldite de cuvinte, Fără-a ști că mai există Și câte-o idee-n minte. Mici ferestre, obturate De o jale-sufocată, Țin lumina-ncătușată, Să se scurgă-ndoliată. Prinsă-n ambianța sumbră Viața-și târâie, lent, pasul. Pare că-i mai mult o umbră; Tace, i-a pierit, ”ieri”, glasul.