Apă de ploaie i.a

-nelămurit-

Geamul zdrăngăne haotic, Într-un vânt înverșunat. Ploaia curge,”năucită”, Pe un sol cam ”desfrânat”. Ia cât vrea, și doar ce-i place, Restul, ”baltă lasă”-n loc, Căci, deși i-se ”înmoaie”, Glia, el o ia ca joc. Cârcotașă, ca o ”damă”, Ce ”pupă”, ”la greu”, chiar prea, Ploaia-și râde și de oameni, Pătrunzând, pe unde vrea. Totodată, e și bună, Căci astupă gropi de ”rând”, Înșirate, ”cum-se-cade”, Nu că-s ”slăbănoage”- gând. Ba chiar face-oglinzi, din stimă, De bărbat, curat-pătat, Ca să vadă, și el, cerul, Lângă fuste reflectat. Fără jenă, guralivă, Căci ea-n picături vorbește, Îi ”împuie” capul care, În iubiri-haos trăiește. Pân-la piele-l ”penetrează”, Răzbunându-se pe el, Că a zis: ”Apă de ploaie!” Când a ”degustat” un ”fel”. Mulțumită-apoi de sine, Se ”tot aia” cu-n pământ, Care-o ”suge” de îndată, Căci el n-are nimic sfânt. ”Nesfârșită”, se întinde, Pe un sol ”nelămurit”, Ce nu poate s-o ”termine”, Chiar dacă-i, de ea, ”zorit”.

A dorit-o-o vară-ntreagă, Gol-goluț, ”ars”, ”aburit”. ”Prea mult bine, oare, strică?” Mă întreb, nelămurit. Pe moment, răul, se pare, E ceva de acceptat, Căci, când ”seceta” e-n ”floare”, Îl dorești neîncetat.