Ce mă fac cu ”Ciocul mic!...” i.a

Ce să fac? Cum să mă port? Nedreptatea n-o suport. Să-i iubesc, ca semeni buni? Să nu-i mai socot nebuni? Nu tot timpul? Măcar Luni?

Ieri, pe dos, am scris ceva; Mă gândeam la altceva. Sensul doar l-am arătat, De mă simt chiar vinovat, Că-n ”uman”, că nu-i, am dat. L-am privit, cam cârcotaș, Și l-am luat, des, ”pe făraș”, Dar acum, sincer, aproape, Chiar de-l văd ”punând” deoparte, Parcă-i dau, că-i rău, dreptate. Iar o-ncurc; greșesc mereu, Deși, zău, nu pare greu, Să fiu și eu blând cu el, Căci, deși e cam mișel, ”Simțului” îi e fidel. Cum? Ce spuneți? Iar o ”fac”? Cam de ”oaie”? Bine, tac! Gata! Mă abțin! Vă zic! Dar de-aud iar ”Ciocul mic!”, Iar mă iau de un ”Nimic”! Căci am plisc, nu cioculeț, Pentru orice ”omuleț”, Și am mâini, cu gheare, cinci, Și chiar zece, nu de ”prunci”, Când îl văd ”lucrând”, pe brânci.

Ce să fac? Cum să mă port? Doar să tac?… Și să suport?…