Lupi noi

Oameni-lupi umblă prin lume, Tot cu boturile-n spume, Preschimbând buna-credință, În nimic, că-i cu putință. Cei mari, cu pretenții, zbiară, Făcând ”simțul” de ocară, Și, ”buni”, înhăitați în haită, Iau birul, ca Sfânta poartă. Răbufnirile de ură, Sar, din minte, drept în gură, Iar iubirea se-nfioară, Părăsită, ca-ntr-o gară. ”Dreptul” e strivit cu parul, Și pisat, lung, cu amarul, Și, în judecata strâmbă, Lupii iau mieii la sârbă. Și, normal, să țină pasul, ”Sărmăluții” dau cu nasul, De-un pământ iubit de toți, Mai ales, de harnici hoți. Pentru pofta lor bizară, Iau și ei, ce pot, din ”țară”, Și se-ntind, avizi de ”stare” Doar din zare, până-n zare. Ce rămâne-i ”flecuștețul” Împărțit, din plin, la flețul, Ce tot crede în dreptate, Călărit, decent, pe spate. Are însă-o mulțumire, Aproape ca fericire: Nu se chinuie, în viață, Ca să-nvețe să trăiască…