Lumina mea

Cu inima-ndoită, de amintiri stinghere, și sufletul părtaș, la tainice mistere, mă-ntorc spre Veșnicie, și-o rog pentru tăcere.

Nu îmi răspunde-ndată, și timp nu am s-aștept, da-nchid cu grijă umbra, în capul meu deștept, și iau Lumina frântă, și-ncerc ca s-o îndrept.

Prea multe găuri negre, mândria i-au curbat, și-au abătut-o-n cale, prin haos-trai turbat, ce seamănă, la fire, cu-o damă… sau bărbat.

Cu inima-ndoită, de alt eșec cu ea, o-ntreb de-i obosită, ce simte, și ce vrea… Surâde… se oprise, o lacrimă să bea.