Norii prieteni

Mâna-ntind, ca la prieteni; Norii, să-i ating, nu pot. Îi alint cu o privire; Freamătă… Chiar simt? Chiar tot? Fac ce vreau cu ei în minte; Îi ”învârt”, și ”plămădesc” Chipuri, trupuri, animale… ”Frâu” le dau, nu-i îngrădesc. Ei mi-au fost amici o viață; Și-n ”tenebre” m-au urmat. Ei veneau… plecau.. speranță, Pe un Cer, de Timp scurmat. Verdele, de fir de iarbă, Galbenul, nu de-avuție, Roșul sângeriu, și-albastrul, Sunt cea sfântă bogăție. Într-o lume prea ”deșartă”, Chipuri, vorbe, vin și trec. Azi, cu drag, norii prieteni, Trist, cu sufletu-i petrec.