Obosit de ”trai”

Plictisit de viață, obosit de trai, savuram plăcerea unui simplu grai. Îl șoptea Nebunul sătul de strigat, ce bârfea că, omul, e. la Stat, argat. Bătea câmpii-ntr-una, călcând și în gropi, căci erau, pe drumuri, legate în snopi. O făcea și-n vorba, îmbâcsită-n sens, vrând ca, adevărul, să fie mai dens. Fluiera a jale, doar când se gândea, că, la poarta Vremii, coasa ne pândea. Nu-i păsa de Moarte; nici nu se grăbea; respecta mormântul ce Soarta-l scobea. Își iubea pământul, ca pe țara lui, și plângea, cu mila, de ceva, ce nu-i. N-avea lacrimi multe; nu îi trebuiau. Ce să vadă lumea? Nu asta voiau, Ce simțea, zadarnic, încerca s-arate; nu era vizibil, simțul de dreptate. Am tot stat de vorbă în tăceri prelungi; ce zace-n oglindă, nu poți să alungi.