”Ogrădenii”

S-a-ntâmplat, în fine; Cerul bucălat, S-andurat să plângă; Sau doar s-a spălat? Plantele-nvrăjbite, De un strop prea rar, S-au schimbat la față Și, la harță, sar. Pomii, ciufuliții, Cu frunze betege, Conspiră, ca norii, De pământ să-i lege. Zarzavatul dulce, Acrit de nevoi, Iute se împacă, Cu ardeii goi. O găină sură, Pestriță la minte, Se ia-n clonț cu alta, Chiar și fără dinte. ”Motiveala”-i simplă: Un cocoș ”murat”. L-a ”bătut” rău ploaia; ”Moale”-i la ”călcat”. Cam rânjind în barbă, Țapul le incită. Îi place, când vede, Că alta-i ”boțită”. Caprele, ”dușate”, Se-nghiontesc în el. Speră, flendurite, C-o fi într-un fel. Grohăind, a milă, Pentru cei ”slăbiți”, Un godac cuvântă: -Trăiți… și iubiți!… Scroafa îl ”temperă” Și-l cheamă cu foc: -Nu-i vezi? Amărâții, Pui nu au, de loc. O rață ciufută, Beată, sau beteagă, Încearcă, drogată, Glasul să și-l dreagă. Măcăitul ”amplu” Nu spune nimic, Dar de fapt, isteața, Chema un amic. Un gânsac, cam singur, Sâsâit oleacă, Se tot consolează: ”Proastele doar pleacă”. Gâștele se-ndreaptă, ”Gâgâind” vioi, Spre o baltă crasă, Cu gâscani, chiar doi. Cam bățos din fire, Un curcan sfrijit, Se admiră-n luciul De apă, vrăjit: -Cine-i mai ca mine? Sunt neprețuit. Am rubine-n salbă; Bun sunt de pețit. Curca, cam plouată, De la minte-n jos, ”Adoră”, ca toanta, Un păun, din dos. Cârâitul groaznic, Nu-i strică privirea. Ca și omul, speră, Să-și schimbe menirea.