”Moara” dimineții

-eu, curajosul-

M-am trezit cu noaptea-n cap, Ca bătut în piuă. Zorii scârțâiau din greu; Se crăpa de ziuă. Capul, greu se arăta, Doldora de vise. Neuronii patinau, Pe sinapse lise. Gândurile se-ncurcau, Vrând ceva să zică. O idee se ”cocea”, Într-o oază mică. Mă simțeam ca nou-născut: Țipa totu-n mine. Ca și el, nu percepeam, Ce-i acela ”sine”. Ceața-mi fâlfâia prin ochi, Și-n confuza minte, Dintr-un creier mărișor, Cât un bob de linte. Cu voința cam știrbită, De o lene-apăsătoare, Am făcut doi pași spre viața Ce gemea în cânt o tare. Am intrat în ea tiptil, Să nu trezesc țara, Dar, ca omul fără cap, Am deschis, prost, ”moara”. M-am trezit sub piatra ei, ”Măcinat” cu vorbe, De mulți alții, dumnezei, Ce săreau din ”ciorbe”. Se băteau cu munca-n piept, Dar stăteau deoparte, Și urau, cinstiți, la tonți, S-aibă de ea parte. Sufletu-l lăsau, discreți, Undeva, la spate, Că-i durea, se pare, rău, Șuturile-n fapte. Aveau grijă, ”încârpiți” Cu alese straie, Să se scuture, scârbiți, De trăirea-zoaie. Se luau de gâturi toți, De plăceri, sau sfadă, Doar, și numai, pentru ca, Lume să îi vadă. ”Fierbeau” toți, după ecran, Închiși ca-ntr-o oală, Apucați de streche, cred, Sau de altă boală. Cu-n curaj nebănuit, Și-o voință fermă, Un buton am apăsat Și i-am pus să ”doarmă”.