Pară ignorantă

Cu privirea ”oțelită”, De un șpan, în ochi intrat, Vedeam viața cam ciufută, Și cam proastă, la pătrat. Am închis ochii cu grabă; Mă-nchionteau și el, și ea. ”Când îți stă în gât pocita, Ia de toarnă, ia de bea!” Era sfatul unui vajnic ”Stâlp” de crâșmă ne-nfricat, Ne-născut doar pentru muncă, Cu ”tărie” înțărcat. Ferm convins că mi-e mai bine, Decât mâine, mă destind Și-ntr-o lene de poveste, Mâna către ”pară”-o-ntind. Nătăfleața mălăiață E mai ”sus” decât doream Și, crezând că-i ignorantă, N-o înjur, decent, de neam. Ea o face tot pe proasta, Și îi iese, chiar perfect. Gura mi-am răcit degeaba; Un ”ceva” nu e corect. E zicala-mbătrânită, Sau para-i din soiul nou, Ce preferă să se strice, Decât să hrăneasc-un bou. Mă dau mare, dar n-am coarne, Din împuns să-mi fac un țel, Și cu ”lupii” de prin preajmă, Sunt mai mult un gen de ”miel”. Minte am, cam cât o oaie, Dilatată de zăduf, Căci, ”ținut” ades în palme, ”Zbier”, doar la câte-un năduf.