Singuraticul vânt

Peste culme-n asfințit, Soarele se scurge. După el, cam amețit, Doar un nor mai plânge. Vântul, blând îl smotocește Și îl lasă flendurit. Simte, sincer, că trăiește, Când se ia de-un aiurit. A-ncercat, demult, odată, Și de Soare să se ia; A rămas fără de aer, Până la-Nălțimea Sa. Resemnat, își pierde vremea, Scuturând frunze la câini. Nu-nțelege ce e foamea, Neavând gură, sau mâini. Bate, fără răutate, Flușturatic și năuc. Zilele-i sunt întristate: Fără soață-i singur cuc. Ca urmare-l ”doare-n pană” Și se-amestecă în tot. Hățuri n-are cin-să-i pună, Și nici botniță la bot. Oare-ar fi, poate, mai bine, O consoartă de-ar avea? L-ar putea, din scurt, ea ține? Mare-ar fi plăcerea mea…