Singurei

Cu evlavie, în somn, Gândul și-l înalță, Spre un El, ce i-a lăsat, ”Singurei” în viață.

El i-a vrut, cum se mai spune, ”Singurei, de capul lor”, Ca să își decidă soarta, Permanent, cum pot, și vor. Nu a vrut, la cap să-i bată, Educându-i permanent, Dar i-a speriat cu Iadul, Chiar uitând de ”armament”. O săgeată-două-acolo, Nu conta în ochii Lui, Căci știa, că tot umanul, Nu-și prea pune pofta-n cui. A omis, în grabă poate, Și cu ”milă” să-i îndoape, Și, normal, că între ”dânșii”, N-au rețineri, să se-”ngroape”. Prinși goi în vâltoarea vieții, Cu un deget paravan, Și-au legat de gât, în voie, Poftele ca bolovan. Ei credeau că, cad în Ceruri, Când Pământul se rotește, Și-au ajuns iubiți de altul: Cu foc, Iadul îi primește. Singuri-ei, de cap, în viață, Își cam fac, și-i doare crunt. Veșnicia e pe ducă, Când nu au nimica sfânt.

Vina Lui? Sau vina noastră?… Lacrimi revărsate-n zori: Roua Cerului… și ochii… Glia te îmbie… mori.