Suspinul iernii

-”licăr” de viață-

Ieri, neaua-a căzut zgribulită, Cu vântul ieșit din sărite. Azi tremură toată și plânge Reci vremuri, zadarnic dorite. E luna lui Marte, și iarna O mantie-a-ntins, cu larghețe. Ieșită din timpu-i de vogă, Suspinul și-l dă, cu tristețe. Un soare, cam palid la față, Lumina își plimbă agale. Pustiul în alb îl excită, Ca gândul la lacul din vale. Pe streșini, cristale prind viață, Plângând un destin implacabil; Căldura reface, din gheață, Un ”picur”, docil, maleabil. O glie-nsetată-l primește, Cu șansa, din nou, de o baltă, Simțind că în pântec, fin, tandru, Un ”licăr” de viață tresaltă.