Țipând, la rând i.a

-”scârțâind din dinte”-

Cu plăcerea adumbrită De reci umbre de lumini, Îți transcriu, cu greu, din minte, Zvonuri despre ”timpi senini”. Sensurile disonante Ia-le ca ceva profund, Dintr-o ultimă zvâcnire A unui penultim gând! Chiar am vrut, un fost frumos, Să-l trans-pun în rime, Iar plăcutul, să-l ridic, În prea-nalte stime. În intenții am avut Chiar și mila sfântă, Ca să nu mai zic de dor, Și iubirea toantă. Toate, și-încă și-altceva, Mi-au zburdat prin minte… M-a ”trezit” în crunt prezent ”Scârțâind din dinte”. Glasu-mi, ce-ar fi trebuit Să susure vorbe, S-a ”îmbățoșat” subit, Fluierând la ”ciorbe”. Gestul nu era frumos; Dar nici ele-n parte, Căci ”serveau” zvonuri de timpi, Buni, în străchini sparte. Prost ca lumea, deci normal, Nu ca toți, desigur, Am gustat, și chiar m-am ”fript”, Ca să mă asigur. N-am găsit nimica bun, De burtă, sau suflet, D-am simțit, că-s ”apucat”, Cum să spun, de urlet. Când să zic că-s unicat, M-am trezit în coruri, Plictisite de-”adurlat” Prea înalte ”foruri”. Cum s-ajungi la nasul lor, Fără bâtă fine? Aaa! Prăjină îi spui tu; Auu! Fulg e mai bine? Vrei să-i ”îndreptăm” cumva, În ”cealaltă” parte, Doar ”citând” din bunul-simț, Și din Sfânta Carte? Mă crezi prost, doar fiindcă sunt, Sau asta e moda? Bine, bine, țip, la rând… Vai, da lungă-i coada!…