Umanomul

Prins în propria-i capcană, De-a se crede un ”Ales”, Semănând moartea, dorește Nemurire la ”cules”. Soarta i s-a dat pe mână, Și-o decide cum vrea el. În micimea-i sufletească, Crede că-i cu El la fel. Ignorând cu perfidie Binele-necat în rău, Își închină, senin, viața, Poftelor din jurul său. Și, normal, atunci tratează Bunul simț ca inamic, Închinându-și viitorul Unui simplu mic-nimic. Speriat, doar la ”scadență”, Că pierde tot ce a strâns, ”Schimbă foaia”, pe credință, Izbucnind, din râs, în plâns…