Viitorul și ”cerșe-țar-ul” i.a

Într-o țară-”napoi” dată, Viitorul, cam olog, Ca să împrumute-o cârjă, Binele, l-a dat, zălog. A plecat, târâș, pe-o coastă, Golită de prădători, Ca să caute și-o cioată, Brad micuț, de sărbători. Ce-a găsit? Trecutul spune, Că s-a închinat grăbit, Și-a grăit: ”Doamne ferește!”, Când cădea, în fund, uimit. Căci aluneca pe-o pantă, Mal de râu, acuma prund, Nu prea moale la contacte, După cum l-a dus un gând. Unii spun că ”Dumnezeii” I-a rugat, sau pomenit, Doar cu grija, cred, la omul, Ce-a rămas ne ”omenit”. Căci ”umanul” se ”pierduse”, Într-un Timp ”alunecos”, Obsedat să-și facă-n poftă, Traiul cât mai ”pântecos”. Deci, pe-un fund de vale seacă, Doar cu-n orizont, de mal, Se-”neca”, în vorbe sfinte, Viitorul, ”luat de val”. Doar cu ”vai”, căci ”chiu”-uitul Nu-l ”trăgea” la ața lui, A ajuns pe-un ”plai de stâncă”, Numai bun, șontâc, să-l sui. Era câmp, de arătură, Pentru cei la mațe goi, ”Decojit”, cu mare trudă, Nu de vânt, și nici de ploi. O ”țipenie” umilă Se vedea, cu chip de om, Scormonind, cu griji orare, După rădăcini de pom. Era salahor cu ziua, Nu țăr-an, cu lung contract, Ce gândea cu capul, simplu, Nu ca ”marii Țării”, abstract. A privit, trist, ”cerșe-țar-rul” Ce ținea progresu-n sapă, Și se… chiar vedea… pe sine… Nu ”măreț”, ci-”intrat la apă”. S-a gândit să-i dea… povețe, C-altceva… și ”lung” privea. Era el, cert. Viitorul, Dar, pomană nu avea.