Chemarea stelelor

Într-un Cer, pierdut în noapte, Stelele se-aprind… și mor. Luna trece-nsingurată. Nu le plânge-s de decor.

Prea departe să le-atingă, Cu o rază doar, măcar, Iar le simte cum o cheamă: „Vino! N-o fi în zadar”.

Lanțurile-ar vrea să-și rupă, Și, nebună-n zbor de vis, Să le caute-n neantul Prăbușit în alt abis.

Nu îi spun de Timpul morții, Infinit, dar nu la toți, Ce-n eternă-ncrâncenare, Tot îngroapă; prunci și soți…