Credința bătrână

Credința bătrână, schimbată la față, plânge-ncet, cu milă; lumea-i ca turbată. În genunchi, în boxă, în zdrențe adusă, e batjocorită și în lanțuri pusă. Mii de ani, sau poate, și mai mult de-atâta, I-a-ndrumat pe oameni, cu vorba, sau bâta. Că au fost tot oameni , cei ce-au încălcat precepte morale, asta au uitat. -Focul să o ardă și pe ea, ca cei ce-au pierit odată, când credeau în zei! -Corbii să-nsoțească cenușa-i în vânt! să dispară-n strane urma vre-unui cânt! -Omul e-acum liber! Lumea nu e rea! Asta-i e menirea: să facă ce vrea! -Să nu mai invoce nimeni un precept că e imoral, sau că nu e drept! -Să facă ce poate, cel ce are cum, și să calce-n pace , tot ce-i stă în drum! -Cel lovit, la rându-i, să lovească-n cel, care nu mai poate, să mai dea în el! -Cel ce are oase, să le roadă-n tihnă, cel ce flămânzește, să se-ntoarcă-n tină! -Și mai vrem, de mâine, sfânta Libertate, să fie sorbită de copii în lapte!

Oamenii se-adună, ca la târg, în piață. Judecata-i scurtă: Ea e vinovată!