Lanuri în flăcări

De departe, se vedeau, Lanuri arse-n soare. Fumu-ncet se zvârcolea, Ca un om ce moare. Ochii-nlăcrimați, pustii, Se loveau de zare. Vii speranțe, străvezii, Pierdea fiecare. Grâul se făcuse fain, Cum spunea Mardare. ”Avem pită din belșug, Și la pui mâncare”. Babele se închinau, Mestecând cuvinte. Cu amar alții-amiteau Dur de cele sfinte. Încântați de foc și fum, Mici copii de școală, Se mirau când îi vedeau Pe părinți în ”boală”. Seara s-a lăsat încet, Iar cu nepăsare. În apus, n-a mai zâmbit, Soarele la floare. Vălătucii plumburii Îi scurtau privirea. Nu plângea, căci nu putea… Focu-i e menirea. Oare ce s-ar întâmpla, Dac-ar fi de ghiață? Fumul nu ar exista… Dar, ce-ar fi de viață?