George RogozPoezie și proză

Armonia tăcerii

Marea și vântul

Marea-n larg se pierde-n valuri. Cerul se scufundă-n ea. Orizontul e părerea, De a fi, și de a vrea. Cai sălbatici, coame albe, Din adâncuri răscolsc; Fluturând pe-ntinsul tainic, Chiar spre soare îndrăznesc. Vântul, ce le-nclină fruntea Tot spre mumă, în tăcere, Se-ncleștează-n lupta-joacă, Căci câștigă cel ce piere. Șiruri lungi, ca de paradă, El le poartă către mal, Și-ntr-un țărm stâncos le-aruncă… Stropii sar, când moare-un val. Altele sar să-l ajute Și să smulg-un bob și ele. Se răzbună pe pământul Dur, cu pietre reci, mișele. Mai departe-n golful amplu, Un război au câștigat; Mărunțit, cum le-a fost voia, În nisip s-au împăcat. Într-un dans de du-te-vino, Și de ia-mă-să- revii, Se-nțeleg iar de minune, Chiar și-n nopțile târzii. Slobod, vântul cel șăgalnic, Brusc amarnic, nesimțit, Le sfărâmă armonia, În furtună, istovit. Totul trece, totul vine, Ca într-un Sisif destin, Și în mii de mii milenii, Tot au rupt din mal puțin. Am simțit eteritatea, Cea trecută, în alt sens… Cu un iz de veșnicie, Mă privea adâncul dens. Ne-am născut în sânul mării Și tot ea va fi mormânt, Când, în albia secată, Vom pășii pe drumul sfânt. Ne-am născut cu marea-n suflet, Sau în ea, cum unii spun. Vom pierii, când apa toată, O va soarbe-o-un om ne-bun.